Orice s-ar spune (că citesc puțin, că petrec mult timp în fața calculatorului, că sunt alintați la mâncare, că nu cedează locul în troleibuz/ autobuz/ microbuz etc.), copiii din ziua de azi sunt foarte deștepți. Au mai multe oportunități, gândesc atipic, sunt mai curajoși, mai „dezghețați”, cum se zicea la noi în școală . Deci, sunt altfel și deseori avem motive întemeiate să fim mândri de ei.
Însă, în ultima vreme, auzim tot mai mulți părinți, educatori, profesori etc., care, când nu-i laudă prea tare, se plâng duios pe cei cărora le poartă, conștiincios, de grijă. Sunt „prea din cale afară”, spun ei. Păi, cum altfel? „Copiii ăștia deja știu ce au de făcut, unde trebuie să ajungă, ce e bine, ce nu, și, în general, cum se trăiește normal (în) viața asta.” Poftim, „am ajuns s-o trăim și pe asta, învață oul pe găină”, zice câte o bunică de la țară, supărată foc.
Dintotdeauna au existat anumite „rupturi”/ conflicte (de idei, interese etc.) între generații, și e cât se poate de firesc să le semnalăm și acum. Dar această „ruptură”, e astăzi mai adâncă și mai mare ca oricând. Probabil din cauză că virtualul și viața din jur le oferă alte modele (care nu sunt întotdeauna cele mai bune). Cum nu e chiar cea mai bună nici lumea pe care o descoperă și o înțeleg treptat- o societate debusolată, din care lipsesc reperele civice și morale, într-o epocă ingrată, condusă de „hărnicia voinței și lenea spiritului”, vorba lui Paul Zarifopol. Prin urmare, teribilismul celor tineri de tot este efectul unei continue destrăbălări colective.
Însă, ceea ce-i nemulțumește cel mai mult pe acești părinți, educatori, profesori etc. sunt (atenție!)drepturile pe care le au copiii. Și nu doar că le au, dar și le cunosc bine. Ei știu că nu trebuie să ridici vocea, atunci când vorbești cu ei, sau, Doamne ferește să-i mai tragi de-o ureche ori de chică, pentru că „n-ai dreptul” și gata!
La o adică, nu-i nimic rău în asta, ne dăm și noi în rând cu lumea civilizată, deși bătrânii noștri înțelepți ziceau, la vremea lor, că „cel mai bine e când copilul înțelege din cuvânt”.
Și dacă nu vrea nicidecum să înțeleagă?
Pesimistul
Câteodată, mai ales la mânie, le dau dreptate celor revoltați: cum să-l faci pe un copil să bage-n cap că are nu doar drepturi, dar și niște obligații, dictate de Cele Zece Porunci biblice, de Codul Penal și de Bunul Simț?
E drept, că, de la o vreme încoace, politicienii noștri ne dau de înțeles că legile sunt făcute „pentru a fi încălcate”, bunul simț a ajuns un „paradox”, astfel că nici cheia de biserică nu mai este ce-a fost cândva. Cumplite vremi!
Moralitatea noastră, afirma acum câteva zile un cunoscut scriitor de la noi, „a murit încă în zorii perestroikăi”, iar după destrămarea Uniunii Sovietice ne-am trezit brusc cu atâtea drepturi, că nici nu știm ce să facem cu ele. Și dacă adesea unui matur trebuie să-i explici cu multă răbdare (tot repetând de câteva ori și invocând numeroase exemple) că libertatea lui se termină acolo, unde începe libertatea altuia, ce să mai vorbim de un copil… teribil?
Cei mai indignați de această stare (gravă!) a lucrurilor sunt polițiștii și profesorii (mai ales cei de la sate, dar nici la oraș nu e mai bine). Cunosc câteva cazuri, câțiva minori, care, la cei 12 ani pe care probabil încă nu i-au împlinit, au spart câteva magazine (de unde au luat bani, țigări și băutură), au intrat noaptea în casele unor oameni, au bătut o bătrânică. Acești copii sunt aduși cu forța la școală, unde îi „trimit” la origini materne pe profesori (de față cu toată clasa, că altfel degeaba s-ar mai da în spectacol) și fac asta/ astea regulat, de câțiva anișori deja, pentru că nici poliția, nici primarul, nici părinții n-au ce să le facă. Nimeni n-are dreptul să-i pedepsească în vreun fel, iar ei terorizează nestingherit o comună întreagă.
Toți așteaptă ca „micul Al Capone” să facă majoratul, să fie băgat în pușcărie și să scape de el.
Și fiindcă suntem un popor blajin și înțelegător, spunem de fiecare dată că e vina noastră, a societății, pentru că așa e (cel) mai bine, mai creștinește să nu arunci cu pietre în nimeni. Poate că nu e chiar așa, dar ne împăcăm și cu asta, ca să putem merge, voioși, mai departe.
Cel puțin, e vina noastră că nu i-am ferit, la timp, de tentațiile necurate, că uneori ne-am prefăcut că nu vedem, pentru „siguranță” de moment.
Optimistul
Ne dorim cu toții o lume mai bună (din toate punctele de vedere) pentru noi și odraslele noastre, iar asta necesită implicare, la greu. Or, schimbarea depinde de noi toți, de fiecare în parte.
Așa că haideți să ne iubim frumos copiii și să avem grijă de viitorul lor! Sunt cei mai buni, cei mai deștepți, cei mai bravo, cei mai… cei mai…, pentru că sunt ai noștri.
Și pentru că… au dreptul!
Virgil Botnaru // Obrazul celuilalt. Despre copii și drepturile lor
