Virgil Botnaru// Petidiseat gram da, da’ 300 de lei nu

Căldurile cele mari s-au mai potolit. Fânul șade la dos, sapele se odihnesc și ele. Compotul de vișine s-a răcit și limpezit, borcanele cu dulceață de căpșuni și de zmeură vor aștepta cuminți până la iarnă, s-au rumenit frumos și caisele (zarzării) și-s numai bune (buni) de prelucrat, așa cum se cuvine. Fiindcă, vorba cronicarului, cea mai plăcută zăbavă a moldoveanului e să stea la umbră și să fiarbă rachiu.

Pentru cei care înțeleg, ritualul are o semnificație aparte. După ce a scuturat bine copacul și a strâns toate fructele de pe jos, apoi le-a pus într-un butoi, cu apă cu zahăr și oleacă de drojdie, ca să „fiarbă” așezat, la cald, după ce a pregătit și lemne, cam câte o să-i trebuiască, a spălat aparatul și l-a instalat, moldoveanul toarnă în butoiul de fier „materialul” brut, lipește bine capacul și aprinde focul. Atunci omul nostru e un Sfântul Petre care alege doar ce e mai bun din ce-a dat Dumnezeu pe pământ, un alchimist anonim care, iată, prepară un elixir al vieții, cu puteri miraculoase.

Și când licoarea începe să curgă tot mai nărăvaș, ca la un semn, parcă, încep să apară – ba un vecin grăbit care sare gardul, ba un cumătru, după vreun ciocan sau o greblă, ba alți sărmani cu duhul. Chiar dacă e supărat că atunci când e vorba să-l ajute cu ceva, toți sunt ocupați sau nu se simt bine, omul le propune o cinzeacă. Mai departe, vorba poetului: „până la amiază, de trei ori se face toamnă, și de trei ori se face/ primăvară,/ de trei ori pleacă păsările în țările calde și de trei ori se întorc./ Și ei vorbesc, vorbesc fără încetare, despre viață.”

Iar viața unora e mai ușor de înțeles la beție. Aceleași povești, trase parcă la indigo – femei plecate peste hotare care nu mai vor să se întoarcă acasă, copii care au familiile și problemele lor. Tristețe, dezamăgire și resemnare.

Dar las’ că acuș vine toamna…

Și când o fi de strâns păpușoii, de cules poama, de săpat în grădină etc., iarăși n-o să aibă bietul om pe cine înăimi, nici cu 300 de lei ziua. Cumătrul, vecinii, vor fi ocupați sau o să le fie rău. Au să vină iarăși pe la dânsul când o să fiarbă rachiu, fiindcă-l face bun, ca la nimeni. E o artă și asta. Căci dacă Italo Calvino zicea că poezia înseamnă „să încapă marea într-un pahar”, ai noștri fac să încapă – de minune! – roada câtorva pomi într-o… riumocikă.

Hai noroc!

leave a reply