Virgil Botnaru // Scrisori din armată

La începutul celui de-al doilea semestrul din anul I de studii, colegul nostru de cameră, Dumitru P. se îndrăgosti nebunește de Luminița. Într-atât de nebunește, încât începu, cu încetișorul, să uite de toate. Arareori mai venea prin cameră, era întru totul absorbit de noua relație, cheltuia cam toți banii pe surprize și daruri din cele mai năstrușnice, iar de la o vreme nici nu se mai ducea acasă în weekend, decât numai atunci când merega și ea la Râșcani, să-și vadă părinții.

Când, peste vreo două luni, fata îl părăsise, pentru Vitalie, cu care am împărțit, chiar din ziua în care ne-am cunoscut, merindele, țuica, bucuriile și nevoile, Dumitru a suferit ca un leu, nu ieșea din „bârlog” cu săptămânile, apoi cu lunile, până trecu și sesiunea din vară. Stătea toată ziua încuiat în cameră, nu ieșea nici măcar până la magazin sau în curte, de parcă s-ar fi păzit de o mare primejdie.

Pe urmă însă și-a găsit repede un leac – Natalia, studentă al anul III la Limbi Străine. Și iarăși se dărui până la uitare de sine.

După ce a trecut și sesiunea de reexaminare, văzând că studentul Dumitru P. nu dă niciun semn de viață, secretara decanatului l-a sunat pe tatăl acestuia ca să-l întrebe dacă nu cumva s-o fi întâmplat ceva cu băiatul. Chiar în ziua aceea omul a venit la Bălți și i-a tras o chelfăneală bună, noi, colegii lui de cameră, am scăpat doar cu o privire supărătoare din partea lui Ivan Fiodorovici, privire pe care eu, unul, n-am s-o uit până la sfârșitul zilelor.

Tot atunci l-a luat cu tot cu zestre acasă, iar ca pedeapsă, din toamnă, Dumitru a devenit ostaș în Armata Națională. În toamna aceea am plecat și eu de la cămin la gazdă

Era anul 2008.

Într-o zi de noiembrie mă întâlnesc în campus cu Ion, colegul nostru de la Litere:

  • O, noroc, Virgile. Ce faci?

Și, fără să mai aștepte vreun răspuns din partea mea, continuă:

  • Băi, n-o să-ți vină să crezi. Am primit scrisoare de la Dumitru.
  • Nu mai spune?
  • Ce faci tu, mai ai ore?
  • Mai am una, dar nu e mare pagubă dacă nu m-oi duce.
  • Haidem, dară, la cămin.

Pe drum voiam să-l descos ce mai zice fostul nostru coleg, cum îi merge, dar…

  • Rabdă, bre, oleacă. Dacă-ți povestesc acuma tot n-o să-ți mai fie interesant să citești, mă propozi Ionas.

Ne-am scotocit prin buzunare, am adunat vreo 20 de lei și am luat, de la market-ul de lângă cămin o bere de doi litri, la preț promoțional. Am fumat mai întâi o țigară, am trecut pe la baie și am urcat.

Ion și-a lăsat geanta, și-a schimbat hainele, a scos scrisoare dintr-o carte și s-a întins în pat, invitându-mă să iau și eu loc pe un pat liber.

  • Așa, acuma ascultă.

Și începu, cu o voce care te făcea să te prăpădești de râs, voce cu care ne citea uneori povești despre octombrei-eroi și tovarășul Kaganovici:

  • Bună ziua, Ioane. Îți scrie soldatul Dumitru P. Vreau să-ți spun că sunt bine, cu camarazii sunt în relații bune, sunt grănicer la Naslavcea, să vezi tu ce locuri frumoase sunt aici.

Ion citea cu neprefăcută satisfacție, dând mereu din picioarele lui cu talpa lată de moldovean cu origini poloneze:

  • Mi-e foarte dor de cămin, continuă el. Te rog să le transmiți salutări băieților și să le spui că-i rog să se țină de carte. Cu mintea de acum aș fi procedat altfel.

Sări apoi peste câteva pasaje mai puțin interesante, apoi reveni, dar tocmai la sfârșitul epistolei:

  • Aha, iată aici: încă o dată salutări băieților, ai grijă de tine și de Nătălița.

Iaca amuș, izbucni el, o să-mi iau oghealul și o să mă culc la Nătălița sub ușă, să i-o păzesc.

Am râs pe săturate, am băut berea pe care o luasem de la magazin, Ion a mai căutat prin cămin niște bani, ca să mai luăm una, dar nu i-a mers, așa că am mai fumat pe afară vreo două țigări și eu m-am dus acasă.

După aceea n-am mai primit vreun răvaș de la soldatul Dumitru P.

Pe urmă am aflat de la el că în toată perioada cât a fost la datorie îi ajuta pe camarazii săi să scrie scrisori celor de acasă. Oricum, doar el trecuse, fie și temporar, prin universitate.

Iar Nătălița așa și nu l-a așteptat. Filmele despre război, cu fete care își așteptau iubiții cu anii, stârneau doar amuzamentul celor tineri și tinere.

Acum, Dumitru e căsătorit, are doi copii frumoși și, din câte știu, păstrează legătura cu mulți prieteni din armată. Când mai stăm la un pahar de vorbă, îmi povestește istorii neverosimile pe care el le-a trăit cândva în cel mai frumos capăt de țară.

Iar Ion…

Ion e deja altă poveste…

P.S. Astăzi în RM este sărbătorită Ziua Armatei Naționale.

        Le dorim ostașilor și tuturor colaboratorilor multă sănătate, succese, dragoste în familie, bunăstare și… pace.         

 

leave a reply