Virgil Botnaru // Show must go on…  

Acum doisprezece ani, trei săptămâni și o zi, îl cunoșteam, indirect, datorită considerațiilor lui Sergiu, pe atunci student exemplar la Facultatea de Drept. Colegul meu de cameră [din căminul Meridiane] îi era, cum ni se destăinuise după a treia bere caldă, „un fel de nepot” (citat încheiat). Drept dovadă, pe lângă atâtea lucruri trebuincioase unui student la început de an academic, adusese tocmai de la Făleștiși un exemplar din Nou tratat de igienă, volum de nuvele cu care Anatol Moraru (căci despre dumnealui este vorba) debutase, în 2002, la editura Gunivas. Nu știuda că Sergiu îl citise, dar mi-l recomadase atunci, cu toată priceperea și puterea de convingere a unui jurist în devenire. Așa că, a doua zi mai spre seară, adică exact acum doisprezece ani și trei săptămâni (minus câteva ore), aveam să-l cunosc din cetit.
Peste trei zile, când toți bobocii facultății de Litere (aproape o sută de inși, nu ca acum) au/am fost adunați în sala de curs 340, pentru a (li/ ni se) face cunoștință cu profesorii, îl cunoșteam deja live. Trăisem o dezamăgire serioasă atunci când aflasem că Anatol Moraru avea să fie, în următorii doi ani, curatorul grupei paralele, nu al nostru. Din spusele lui Sergiu, pierdeam mult. Drept că, după nici o săptămână, Serge nu mai era colegul meu de cameră, iar eu aveam să ajung curând la o ședință a cenaclului Kontur, unde și de la care avea să înceapă o frumoasă prietenie, din care a rezultat, în mare parte, ceea ce (o spun cu toată modestia) am devenit.
Cum lecturile mele (ca și vorba & scrisul meu) erau la nivelul unui „venit de la Colegiul de Medicină”, iar eu voiam nebunește să mă fac scriitor adevărat, a trebuit să recuperez (din mers/ din fugă) ceea ce până atunci (mai) lăsasem la o parte, fiind preocupat (se înțelege) de alte dureri omenești. Profesorii mei, în special dumnealui, a(u) avut multă răbdare și încredere, deși nu eram nici pe departe cel mai strălucit (poate nici cel mai promițător) student. Au mai zis-o și alții…
[Din astă (nu tocmai demnă de pus în ramă) pricină, am fost de câteva ori ținta unor apropos-uri ironice din partea domnului profesor, care însă nu mă supărau decât pentru cel mult o zi. Or, nu încape îndoială, acestea erau bune în intenție…
Apoi aveam să înțeleg că umorul face parte din felul dumnealui de a fi și aproape întotdeauna când glumește, îi iese de bine! Părerea mea…]
 
De atunci, dumnealui e primul cititor al textelor mele care contează și nu de puține ori s-a întâmplat să nu fiu de acord, curând însă, cam de fiecare dată, aveam să-i dau dreptate… De, fecior  naiv cu pretenții… măricele.
Datorită susținerii dumnealui am obținut jumătate din joburile pe care le-am avut până acum…
Mi-a fost lector (confident) al ambelor manuscrise, apoi ne-a venit idea să scoatem un volum de nuvele, la patru mâini, pe care, la sigur, îl vom scrie…
Am bârfit la o bere despre vedetele literare ale momentului și ne-am văzut de treabă! [Boris din nuvelaVin tare pot fi eu!…]
M-a înțeles, în dezamăgirile de moment, și m-a încurajat să continui…
Și tot dumnealui, odată…
…
 
În doisprezece ani, trei săptămâni și o zi s-au adunat o mulțime de motive pentru care îi sunt recunoscător.
…
 
Mulți ani înainte, Domnule Pofesor!
Sănătate, inspirație și frumoase realizări!
Restul e… literatură!…