Virgil Botnaru // „Țara mea are nevoie de aluminiu…”

Există oameni și popoare de două feluri: oameni care fac ceva, construiesc, încearcă să schimbe lumea, inspirându-i și pe alții, și oameni care se lasă duși de val. Din prima categorie ar fi nemții, japonezii, chinezii, din a doua moldovenii, rușii, dar și alți săraci (inclusiv cu duhul).

Dacă noi încă „hălăduim prin pustiu”, nu știm cine suntem, ce limbă vorbim și încotro s-o apucăm, în tot acest timp (adică de la 1989 încoace), Germania a renăscut și a devenit o putere mondială. Asta deși în ultimii 100 de ani a pierdut două războaie mondiale, a trecut prin crize de tot felul, a trebuit să achite despăgubiri de război și a fost, aproape jumătate de secol, divizată.

Totuși, nemții au avut puterea și curajul să se ridice și s-o ia de la capăt. Ei n-au plecat în alte țări, unde le-ar fi fost, poate, mult mai ușor, ci au muncit pentru binele Patriei lor. Oricât de „reci” și calculați ar fi ei, nu-mi imaginez ca mii de germanii să-și lase părinții bolnavi acasă și să se ducă să îngrijească de alți bătrânei. Cum nu-mi închipui ca unele mame nemțoaice să uite de copiii lor, de dragul sentimentului  unui italian, spaniol etc, așa cum fac moldovencele noastre.

Firește, ca popor, au și ei păcate… istorice, dar au avut curajul și bunul simț să recunoască și să-și toarne cenușă pe cap pentru toate ororile nazismului, tot încercând mereu să „spele” cumva această rușine enormă. Pe când rușii consideră și până azi că Stalin a făcut cum se putea mai bine, ba mai mult, ei zic că ar fi și acum nevoie de un tătuc ca Iosif Vissarionovici. Și nu doar rușii, ci și unii moldoveni sunt de această părere, că, de, suntem și noi oameni „sub vremi”

Acum șase ani, regretatul Viorel Mardare publica pe blogul său un text – „Așa erau timpurile”, în care vorbea despre un moșneguț de la noi care recunoscuse că, în timpul foametei din ’46, mâncase carne de om. „A evitat să spună cine a fost prânzul; n-a oferit decât un singur detaliu: borș.

Au fiert borș dintr-un om. Și l-au mâncat.

După asta, a suspinat îndelung și a adăugat: «Așa erau timpurile».

Încerc să îmi închipui un bunic neamț. Nepotu-său se întoarce de la Kindergarten, unde tocmai li s-a povestit despre cel de-ai Doilea Mondial. Nepotul îl întreabă: «Nenea Fritz, matale de ce ai ars evrei pe foc?»

Și mai departe mi-l închipui pe bunel în orice ipostază: cum îi dă o palmă la ceafă nepotului și îl trimite la culcare; sau cum pleacă ochii, rușinat și îl roagă să schimbe tema; sau cum începe a plânge, recunoscând că a făcut greșeala cea mai mare a vieții lui.

Un lucru nu mi-l închipui – cum îi spune nepotului: «așa erau timpurile».

«Așa erau timpurile» este un leac național. Scuza universală care blochează remușcările și justifică mârșăviile făcute de-a lungul vieții.”

Atunci erau vremuri când se mâncau unii pe alții, acum sunt vremuri când lasă tot și pleacă, fiindcă nu mai avem pe cine și pentru ce mânca… Ne mai „mâncăm” așa între noi, dar asta e altă bucătărie.

De la independență încoace, am distrus tot ce se putea distruge, cu sau fără participarea celor de la conducere. Căci așa e moldoveanul – când vede o movilă de nisip în ograda primăriei sau niște scânduri pentru gardul de la școală se gândește în sinea lui la ce i-ar prinde ele bine prin gospodărie. Și cum să facă să ajungă tefere în ograda lui.

Acum cinci ani, am participat la o școală de vară la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. O profesoară de acolo ne-a povestit cum, la începutul anilor ’90, venise, pentru câteva zile, la un simpozion, o profesoară din Germania. Plimbându-se prin Cluj, nemțoaica aduna sârmulițele, lingurile și alte „gunoaie” de aluminiu, pe care le punea în geantă. Uimiți, profesorii românii au întrebat-o de ce face asta, la care dânsa a răspuns cu mândrie: „Țara mea are nevoie de aluminiu. O să le iau în Germania”.

Acum, că sezonul estival e în toi și mergem cu familia pe alte plaiuri însorite, ar fi bine să ne întrebăm: „Dar țara mea de ce are nevoie?…”

Deși răspunsul e clar: „De nemți!”

 

leave a reply