Virgil Botnaru// Un BMW alb pentru mama

Îl cheamă Eugen, are 34 de ani, şaten, cu ochi cafenii şi studii superioare neterminate. De trei ani, n-a mai dat pe acasă – a fost în Israel. N-a putut să ajungă nici la înmormântarea maică-sii, care s-a stins subit, prea devreme, ca toate mamele. Dacă venea pentru câteva zile la Moldova nu s-ar fi putut duce înapoi.

Abia acum a fost cu Doamne-ajută. A respectat toate prevederile contractului şi e om cu inima împăcată, ştiind că patronul va fi bucuros să-l primească înapoi. Pentru că Eugen e băiat muncitor şi cumsecade, nu bea la lucru, nu se pune în poară şi nu se leagă cu cine nu trebuie. Atâta doar că nu prea are noroc…

A ajuns la Chişinău vineri seara. Era târziu, a luat un taxi şi a mers la un hotel din centru, un hotel faimos pe vremea studenţiei lui. Visa pe atunci să aibă mulţi bani şi să petreacă măcar o noapte acolo cu Paula, o colegă de grupă care nici nu se uita la el. S-a măritat repede cu un bărbat de vreo patruzeci de ani, care trecuse deja printr-o căsătorie.

Acum vreo două luni, un prieten din facultate îi zicea, într-o sâmbătă, când au tras o beţie pe skype, că a întâlnit-o prin oraş şi ea avea un ochi vânăt şi doi dinţi lipsă. ,,Se vede c-o bate zdravăn tâmpitu’ cela al ei. Parcă-i speriată, se uită prin părţi când vorbeşte cu tine, de parcă se teme să n-o vadă cineva’’, zicea Dima şi Eugen a băut atunci berea dintr-o înghiţitură şi a tăcut o vreme, şi nici Dumitru n-a mai zis nimic.

După aceea şi-a făcut un cont de facebook, a căutat-o şi i-a privit pozele. Erau nişte fotografii vechi, încă de pe timpul studenţiei, şi doar una de mai încoace, o etichetase cineva, şi, aşa cum îi spusese Dumitru, soarta fusese nemiloasă cu dânsa. A slăbit peste măsură şi din frumuseţea care era odată a rămas numai sclipirea ochilor ei negri. Negri şi trişti.

A ieşit la balcon, şi-a aprins o ţigară şi contempla Chişinăul adormit, uitat într-o linişte apăsătoare cum e în ajunul marilor sărbători. Undeva, poate că nu departe, femeia pe care cândva o iubise plângea, dar probabil că aşa a fost să fie şi el n-avea ce să se mai gândească la asta, de vreme ce chiar, dar chiar nu se putea face nimic.

Trebuia să doarmă, să se odihnească după drumul lung, că a doua zi avea trebi. Urma să se vadă cu un manager de la o agenţie şi să ia în chirie, pentru câteva zile, o maşină cu care să plece în sat, de Paştele Blajinilor. O maşină cum n-au mai văzut Budăii, o maşină din cele care visa odată mama să aibă şi el.

Sărmana de ea, a muncit din greu să-l ajute, să-l trimită la facultate, cu toate că, în afară de Jenel, mai erau încă patru, şi toţi trebuiau hrăniţi, îmbrăcaţi, şi erau vremuri grele… Tatăl lor îşi pierduse urma încă prin ’95-‘96, se duse într-o primăvară ca asta în Rusia şi n-au mai avut nicio veste de la el, poate că se însurase pe acolo, că unul ca dânsul ar fi putut s-o facă, ori poate că-l bătuseră, îi luaseră actele şi a rămas pe drumuri, n-aveau ei de unde să ştie… Iar apoi, după ani de aşteptare şi tot felul de încercări de a da de urmele lui, şi-au zis că o fi murit pe undeva, aruncat din tren, neştiut de nimeni, şi-l considerau mort şi aşa răspundeau când îi mai întreba cineva de soarta lui.

Mama i-a crescut cum a putut de una singură şi după ce el a absolvit cu medie bună liceul din Teleneşti, l-a convins să meargă la Medicină, că ea avea să îmbătrânească odată şi cine ar putea s-o lecuiască mai bine decât copilul ei? Şi-apoi, medicii pe care îi cunoscuse ea aveau maşini şi case frumoase, se duceau vara cu familia la mare şi trăiau mai bine, cu mult mai bine decât ei. Şi chiar dacă Eugen se gândea să meargă la Facultatea de Istorie, că-i plăcea foarte mult istoria, a ascultat-o pe mama că ,,istoria asta e numai a noastră, dar, cine ştie, cu vremea poate te-i duce şi tu pe undeva şi doctorul e doctor peste tot, că şi în Africa, şi în America, oamenii au, ca şi noi, dinţi, inimă, stomac, şi câteodată îi supără şi-i doare…’’ Aşa i-a zis atunci maică-sa şi el i-a dat dreptate.

Dar taxa de studii era mare, mai ţinea mama câte un viţel, pe care-l vindeau în toamnă, se mai ducea şi el vara la lucru cu bade-său Grigore, dar le era greu, nu le ajungea, şi el a hătărât într-o zi să se ducă, poate în America, poate în Anglia, pe unde se mai duceau studenţii, să câştige un ban şi s-o ajute pe mama, îşi lua un an-doi concediu academic, că ,,Universitatea aceea n-o să fugă’’ de unde o lăsa el, că ,,mai fac şi alţii aşa şi nu e mare pagubă’’, îi spunea el mamei şi ea s-a uitat la dânsul şi numai la urmă a oftat că dac-o să prindă el gustul străinătăţii, o să uite şi de învăţătură, şi de tot, dar l-a lăsat să facă aşa cum credea.

După un an şi ceva în State, a venit şi a stat pe acasă vreo două săptămâni, apoi a plecat la Moscova, pe urmă în Polonia, Germania, şi acum, iată, a văzut cu ochii lui Ţara Sfântă, a mers prin locurile pe unde a călcat, cu două mii de ani în urmă, însuşi Mântuitorul.

Din banii trimişi de el în toţi aceşti ani au reparat casa părintească, i-a ajutat pe fraţii şi surorile lui cu bani, când le-a trebuit pentru nunţi şi cumetrii, bucurându-se că, în sfârşit, avea să-i vadă aranjaţi la casele lor, n-a jelit deloc pentru tratamentul mamei, doar că nu le-a fost în putere s-o scape… Şi, Doamne, cum s-ar fi bucurat ea să-l vadă azi la poartă, coborând dintr-un BMW X7, alb ca laptele de munte. Să meargă mândră prin sat că băiatul ei a venit acasă, că are maşină, că e sănătos, că munceşte şi-i merge. Prea îi făcuse inimă rea gura satului atunci când el abandonase studiile şi vecinele mai rele de gură spuneau: ,,Aracan de mine! Închipuie-ţi tu să ajungă al lui Tamara doctor, că-s vai de capul lor…‘’

Maşina aproape că zbura pe şoseaua cârpită de curând pe ici-colo, şi Eugen îşi zicea că a meritat, totuşi, să dea atâta bănărit pentru trei zile de plăcere la volanul BMW-ului. Măcar acum să-l vadă mama de pe ceea lume, să se bucure că băiatul ei că a venit la dânsa, şi nu aşa, dar te uită cu ce frumuseţe de otomobil, să-i vorbească şi pe ei lumea, nu cu jale, cu prefăcută înţelegere, ci, poate pentru prima dată, cu invidie, că aşa sunt oamenii, mai ales cei din mahalaua lor. Că de unde să ştie satul de e maşina ta sau ai luat-o în chirie, că, dacă are de născocit, născoceşte, iar dacă vrea să te creadă, te crede, orice ai spune.

Mergea la volan şi îşi închipuia cum o să urce el pe sora sa şi cumnatu-său, cu tot cu copii, în maşină şi or să meargă împreună la cimitir, cum o să şofeze el atent prin sat, fără grabă, şi fiecare babă să apuce să vadă cine a venit cu aşa maşină frumoasă, iar la poarta cimitirului să se adune toţi copiii în jurul BMW-lui şi să se minuneze, aşa cum se minunau ei, copii fiind, când venea în sat Marcel, băiatul cel mai mare al fostului brigadier, care avea o Alfa Romeo vişinie.

Dar cât de frumoase erau pe atunci sărbătorile. Oamenii n-aveau, ca acum, facebook, odnoklassniki sau skype, nu se vedeau cu anii şi când se întâlneau, de Paştele Blajinilor, la cimitir, îşi povesteau în câteva minute viaţa, cu bune şi mai puţin bune, se bucurau, se compătimeau şi se mirau ce repede au trecut anii şi cum au îmbătrânit cu toţii, pe neprins de veste. Iar cei mici îi ascultau şi nu le venea să creadă că poţi să nu-ţi vezi un prieten zece-cincisprezece ani, să nu ştii aproape nimic despre el, că, de pildă, şi-a rupt un picior, ori când şi de unde a mâncat cireşe di anu’ ista, care şi cât a câştigat cu uratu’, câte şi mai câte… Pentru ei toate astea erau nepământeşti, or, el îşi vedea prietenii cel puţin o dată pe zi, seara, când ieşeau la cireadă, iar duminicile de vară şi le petreceau numaidecât împreună.

Între timp, viaţa îi învăţase şi pe ei să trăiască departe unul de altul, să nu se vadă cu anii şi să aibă a-şi spune atât de puţine, în câteva minute, cât să tragi o ţigară în spatele cimitirului…

Acum erau puţini, şi veneau tot mai puţini, de la an la an, cum îi spuse soră-sa odată, nu demult, chiar şi la mormintele unde cândva era forfotă mare în ultima vreme veneau numai câteva suflete, care parcă nu mai aveau ce să-şi spună şi să se facă auziţi, cu râsetele lor. Cu atât mai mult ei, care de când se ţin minte au fost cinci, cu mama şase şi se ţineau împreună ca degetele de la mână. Acum însă avea să vadă satul cine e Jănică al Tamarei.

De cu seară a căzut o ploiţă sănătoasă şi de cum a ajuns în Budăi, Eugen a înţeles că n-aveau cum să se ducă o doua zi la cimitir cu BMW-ul. Oricât ar fi ,,neamţul’’ de puternic, nu risca el să-l bage prin glodurile satului. A ajuns, cu chiu, cu vai, până la casa părintească, unde locuia acum soră-sa şi a lăsat maşina, stropită până la acoperiş, pe toloaca din faţa porţii. Poate că aşa, de acolo, din ceruri, unde era mama, se vedea mai bine, îşi zise Eugen şi a intrat în ogradă, cu ochii în lacrimi.

Copiii crescuseră, şi când i-a luat în braţe, nanu’ Jănea a înţeles că skype-ul minte, totuşi, că de departe viaţa se vede altfel decât este şi că îşi are ea socotelile ei, socoteli pe care tehnologiile n-au cum să le arate întocmai precum sunt. Au băut bere, vin, au stat la vorbă, şi-au amintit şi i-au pomenit pe cei care nu erau de faţă, viii cu viii şi morţii cu morţii.

A doua zi au luat coşurile cu pomeni, Eugen a încălţat, de nevoie, ciubotele grele şi sparte la talpă ale lui cumnată-său şi au mers la cimitir. Au pus pomenele pe ţărâna udă, deasupra căreia au îngenuncheat, spre mirarea copiilor. A mai schimbat câteva vorbe cu care mai treceau pe alături şi au stat cuminţi la măsuţa cu picioare grele din fier, înfipte bine în pământ, ca să n-o fure nimeni.

Pe la amiază, după ce a trecut părintele Serghie şi pe la ei, după ce au dat şi au primit pomenile aduse care şi de pe unde, s-au dus acasă. Şi toţi vedeau că badea Jenică era mâhnit, de parcă ceva se rupsese înăuntrul lui, ceva care îl ţinea până nu demult legat de satul acesta, pe care, iată, nu-l mai recunoştea.

Au stat la masa până târziu şi când toţi s-au dus la culcare, Eugen a ieşit pe toloacă, s-a uitat dacă totul era în ordine cu maşina, a mai fumat o ţigară, apoi s-a dus şi el să se întindă.

Când s-au trezit luni dimineaţă, maşina avea toate roţile sparte. Noaptea, pe când toţi dormeau, cineva băgase cuţitul în cauciucuri. Eugen umbla de colo-colo în jurul maşinii şi nu mai ştia ce să facă. ,,Ei, cum se poate?…’’, se indigna el, tot întrebându-se cum să scoată haramul acela de maşină din glod, cum să ajungă cu ea la Chişinău şi cam câţi bani are să-l coste schimbatul pneurilor. Şi tocmai acum, când şeful urmează să-i transfere nişte bani abia peste vreo săptămână.

Pe drum a trecut o vecină, le-a dat bineţe, s-a uitat la roţile dezumflate şi a mers mai departe, zâmbind pe sub mustăţi. Lui Eugen îi venea tot atunci s-o ajungă din urmă şi să-i spună numaidecât vreo două vorbe, dar e băiat cuminte, educat şi cu frică de Dumnezeu, doar că, vă ziceam, n-are noroc…

leave a reply