Vitalie Vovc: Ne trăim viața printre oameni frumoși și potlogari oriunde am fi și de oriunde nu am veni… 

„Moldova e atunci când zâmbești la frontieră”, vorba cântecului…  Despre cât de dificil e să te afirmi la Paris, ce înseamnă pentru unii Moldova şi „ca la moldoveni” am discutat cu Vitalie Vovc, scriitor, jurnalist stabilit în Franţa.

 

De mai mulți ani stai la Paris. A fost un vis de-al tău din copilărie. Vreau să te întreb: ce situații, lucruri etc. îți amintesc de Moldova…?

 

Într-adevăr, când eram mic, visam să văd măcar o dată Parisul… Cred că dacă-mi spunea cineva pe atunci, prin 95-96, când terminam liceul, că voi locui la Paris, îl luam la palme să nu-și bată joc de mine. Acum, iată: peste câțiva ani voi putea spune că jumătate din viață mi-am trăit-o la Paris…

 

Sintagma „îmi aminteşte de Moldova” parcă ar presupune o uitare… Or acest lucru nu poate să se întâmple prin definiție. Doar dacă ai fi capabil să uiți o parte din propria-ţi identitate. Moldova este cu mine în permanență. Bineînțeles, acest lucru nu înseamnă că mă gândesc la Moldova continuu (ceea ce este patetic și ridicol de îndată ce-o spui), dar e o parte din ceea ce sunt: bună, rea, așa cum este ea.

 

Dar există, e drept, și o parte mai prozaică. Aici, printre emigrați, caracterizarea „ca la moldoveni” sau „parcă-i moldovan” este rareori folosită în contexte pozitive. Lipsa de punctualitate și respectul timpului celuilalt, nerespectarea angajamentelor luate, fudulia, pizma, „capra vecinului”, kitschul și obiectele luxoase… Ritualurile astea pompoase și scumpe cu zile de naștere, cumetrii, nunți… Deseori, anume astea le clasificăm noi aici drept „moldovenisme”. Să nu fiu înțeles greșit: asta nu înseamnă că moldovenii sunt neapărat astfel, dimpotrivă: majoritatea prietenilor mei sunt oameni teferi, extraordinari chiar (altfel poate că nici nu am fi prieteni), dar ceva ne face totuși să considerăm aceste trăsături drept „moldoveneşti”… Și atunci când sunt prea evidente la altcineva, așa şi zicem: „parcă-i moldovan”… E ceva de gândit aici.

 

Ce înseamnă pentru tine orașul Bălți?

 

Este orașul în care m-am născut și am crescut. Dar aș minți dacă aș afirma că-mi este drag. Există desigur întotdeauna această nostalgie perfidă care ne modifică în permanență trecutul și ne induce în eroare, e acel regret, propriu oricărui om, despre timpul care trece, despre copilărie, locurile vitejiilor tinereții… Dar dacă e să fiu onest, trebuie să recunosc că nu-mi place și nu mi-a plăcut vreodată orașul Bălți. Este un oraș sluțit, murdar, agresiv și ostil. Cele mai urâte amintiri din copilărie sunt legate de acest oraș. Cu toate acestea, au existat și oaze în care m-am simțit cu adevărat fericit, și o spun fără ezitare: Teatrul Național Vasile Alecsandri și Universitatea de Stat Alecu Russo. Erau locurile pe care le consideram cu adevărat ale mele și parcă nici eu nu le-am fost străin. Dar e prea puțin. Spun asta nu fără regret, dar cred că am depășit vârstă când poți să-ți permiți să ipotechezi adevărul ipocriziei, minciunii dulci. Și nici să plac cuiva nu mai simt nevoia… Poate că mă vor ierta bălţenii…

 

Din experiența voastră (știu că soția ta e conf., dr. la o universitate din Paris), cât de greu îi este unui basarabean să se afirme în Franța?

 

Probabil e ceva mai greu decât unui francez să se afirme în Franța, dar cu siguranță mai ușor decât pentru un basareabean să se afirme în R. Moldova. Poate că mi-a lipsit mie ceva atunci când am plecat, în 1999, pentru a putea afirma azi contrariul. Poate că lucrurile s-au schimbat mult de atunci. Dar astea eu nu am de unde să le cunosc. Constat doar cu amărăciune că numărul basarabenilor dornici să se afirme în Franța, și nu în Republica Moldova, e din ce în ce mai mare…

 

De câte ori ai fost mândru (și dimpotrivă, ți-a fost rușine) că ești din R. Moldova?

 

Mândru am fost întotdeauna, rușine nu mi-a fost niciodată. Ziceam de la început că Moldova face parte din identitatea mea. Iar un om, pentru a-și putea suporta „condiţia umană”, trebuie să-și asume identitatea în întregime. Și să-și trăiască viață cu demnitate. Altfel e vai și-amar. A nu se confunda mândria cu trufia, evident. Iar rușine nu poate să-mi fie decât de propriile fapte. Ne trăim viața printre oameni frumoși și potlogari oriunde am fi și de oriundenu am veni. De ce ar trebui să-mi fie rușine din cauza unui nemernic doar pentru faptul că certificatul de naștere ne-a fost eliberat de aceeași administrație? Prefer să caut, să admir, să comunic, să mă petrec cu oameni frumoși și… mândri! Vă asigur, sunt destui în jurul nostru, doar că despre ei nu scrie în ziare.

 

Cu ce trăiri și sentimente (dezgust, speranță, optimism etc) urci în avion înapoi spre Paris, după o vacanță în Moldova?

 

Complicată întrebare… Poți răspunde cu un cuvânt, dar poți scrie și romane întregi… Experiențele niciodată nu sunt similare, dar cred că de fiecare dată am simțit un enorm sentiment de neputință și toată gama asociată: durere, ciudă, revoltă… Din cauza timpului care trece și care nu cruță pe nimeni, din cauza că mi-aș dori poate ca lucrurile să se întâmple altfel pentru puținii oameni dragi care-mi mai rămân încă în Moldova, din cauza empatiei cu toată acea suferință pe care o acumulez pe parcursul vacanței… Dar nu există nici dezgust, nici speranță și nici optimism… Toate aceste sentimente presupun, îmi pare mie, o anumită naivitate sau trufie… Există, însă, și un fel de sentiment de excitație, bucurie de a reveni… acasă, la lucrurile și lumea care-mi sunt familiare și cu care trăiesc în pace, pe care le-am îmblânzit și care m-au îmblânzit la rândul lor de-a lungul anilor.

 

Încă te simți acasă aici?

 

Cred că involuntar am și răspuns la această întrebare… Sunt plecat din 1999 din țară… Ar fi straniu dacă m-aș mai simți „acasă” într-un loc de unde am plecat cu 20 de ani în urmă. E baștina, e la mama, e locul în care mă pot simți bine sau rău, dar nu nicidecum nu mai este „acasă”…

 

Vineri, 24 martie, la Chișinău a avut loc meciul dintre selecționata Moldovei și cea a Franței. Pentru cine ați ținut pumnii (tu, soția, copiii)?

 

Am privit meciul cu un prieten. Copiii sunt încă prea mici, soția nu privește fotbal, așa că mi-am căutat o companie „pe măsură”. Ne-am amuzat copios, asta pot spune. Cu regret, dar echipa Republicii Moldova nu-mi suscită nicio emoție. Nici măcar jucătorii nu-i cunosc. Auzisem de Coşelev, de Epureanu, de Ioniță… Cam atât. Iar când îi mai aud strigând unuii la alții sau dând interviuri rusește, chiar îmi devin străini… Sunt crescut cu „generaţia de aur” a României și urmăresc mai atent evoluția tricolorilor de peste Prut. Oricum diferența de clasă a fost prea mare că să am emoții pentru „les bleus”. Când au jucat cu România a fost mai complicat.

 

Scrii literatură (și scrii bine!), ești un cititor înrăit (așa cum îi șade bine unui intelectual), ești la curent cu viața literară de la noi și de peste Prut. Așa cum se vede ea de la Paris, ce crezi că-i lipsește literaturii române de azi? 

 

Mulțumesc mult pentru „scrii bine”! Literatura română este o literatură viguroasă, extrem de bogată și diversificată. Nu cred că-i lipsește ceva, dimpotrivă. E poate o mare doză de subiectivitate în ceea ce spun, dar cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultimii ani au fost scrise de autori români (basarabenii fiind români, nu fac distincție). Nu înțeleg de ce mai există această idee precum că literaturii române i-ar lipsi ceva. Noi avem un mare avantaj față de litaratura din Occident: avansăm în istorie cu toate rănile încă deschise și ele dor teribil, pe când Occidentul e în criză de suferință, or, cred eu, doar o durere enormă naște texte cu adevărat mari, căci până la urmă scrisul nu este altceva decât o terapie.

 

Acum, cred că nu i-ar strica literaturii române puțin mai multă notorietate. Dar aici e nevoie de muncă, nu de lamentări sau complexe. Dacă se poate în cinema, se poate și în literatură! Și, apropo, ceea ce am văzut anul acesta la Paris mă bucură. S-a investit mult în promovarea culturii românești și sper ca acest lucru să aducă roadele așteptate.

 

Ce gen de cărți NU citești și nu vei citi niciodată?

 

La drept vorbind, cuvântul „niciodată” anulează orice răspuns posibil (ştii vorba aia din copilăria noastră: „niciodată să nu zici niciodată!”?). Dar voi încerca să zic ce nu aș dori să mai citesc: cărți programatice, din alea care pretind că știu cum să creezi „un om nou” și promit fericirea veșnică. În general, m-am săturat de predici şi predicatori…

 

La ce cărți preferă să revină copilul din tine?

 

Ajung la momentul când, iată-iată, va trebui să-i cumpăr fiicei cărțile care mi-au plăcut la nebunie: Jules Verne, Alexandre Dumas, Agatha Christie, Arthur Conan Doyle… Abia aștept să i le fur și să le recitesc!

 

La ce proiecte lucrezi acum?

 

Niciodată nu fac ceva în mod „proiect”… De altfel, detest acest cuvânt! Din această cauză nici nu sunt capabil să spun asupra la ce lucrez anume. Dar se adună texte: poeme, proză scurtă… Și paginile pentru un text mai mare la fel se înmulțesc. Mai e o carte care era ca și gata şi care mi-a luat câteva luni bune de muncă, dar ceva m-a reținut s-o aduc la condiția care mi-a cerut-o editorul. Recent am scris câte ceva în rusă și mi-a plăcut într-atât de mult, încât mai că m-aș apuca să adun și la acest bordeiaș câte ceva… Mai pe scurt, fac de toate și nu fac nimic. Nici nu mă grăbesc nicăieri, nici nu este un scop în sine să scot cărți și cărți. Advienne que pourra! cum zic francezii.

 

Scriai, într-un poem „doamne, aş da toată cafeaua pentru un pahar de vin făcut de tata”. (În afară de asta) Ce-țilipsește cel mai mult din tot ce înseamnă/ a însemnat pentru tine Moldova?

 

E aici loc pentru o carte de memorii întreagă… Îmi lipsește vinul tatei, îmi lipsesc zilele alea de toamnă când făceam acest vin cu tata, îmi lipsesc ieșirile noastre la pescuit… Sau atunci când ne duceam la bunei și mâncam zmeură cu pumnii (apropo, de ce nu mai există zmeură din aia, nici măcar în Moldova?), când culegeam căpșuni cu căldările și mâncam cât încăpea în noi, nu cu suta de grame (da, nici căpşuni din alea nu mai găseşti…)… Îmi lipsesc cireșele mici și negre din care mâncam urcat în pomul de la poartă, așezat confortabil în vârful lui în încrengătura a trei ramuri… La modul general îmi lipsește acea apropiere cu pământul când, să zicem, te poți duce în grădină, rupe câteva roșii, cozi de ceapă și tăia o salată tot atunci…

 

Te mai gândești/ vă mai gândiți (uneori) să te întorci/ să vă întoarceți în Moldova?

 

Nu, nu mă gândesc. Și nu în sensul că nu mă voi întoarce în Moldova, ci în sensul că nu mă gândesc la asta. Nu am timp pentru chestii din astea fundamentale. Viața-i scurtă și mă grabsec s-o trăiesc, să nu-mi scape ceva. Dar… nebănuite sunt tramele ei epice!

 Vitalie Vovc s-a născutla 18 iunie 1977 în oraşul Bălţi. Şi-a făcut studiile la Universitatea de Stat Alecu Russo din Bălţi (1995-1999), apoi la Institutul Francofoniei pentru Administraţie şi Gestiune din Sofia, Bulgaria (1999-2001) şi la Universitatea Paris IX Dauphine-Paris (2001-2003).

Din septembrie 2004 este consultant în organizări de fluxuri comerciale la o companie franceză specializată în marketing strategic în industria chimiei, iar din septembrie 2014 este editorialist al portalului deschide.md.

A publicat cărţile: Alertă oranj sau Pe alocuri, viscole (Chişinău: Prut Internaţional 2017), şi în realitate s-au întâmplat următoarele (Bucureşti:Vinea, 2018).

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata