Voldemar Creţosu// Așa-i Paștele la Moldova…

Distribuiti mai departe...
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Vreo două zile, prin gările Patriei a fost mare forfotă. Oameni binedispuşi, bagaje burduhănoase, colete grele din străinătate, şoferi mulţumiţi la peron, muzică veselă în microbuzele ticsite, emoţii şi transpiraţie pe chipurile luminate ale pasagerilor.

În Moldova, Paştele înseamnă acasă. Înseamnă miros de cozonac, de miel şi de pârjoale, înseamnă aer curat de grădină îngrijită, înseamnă mirare de copil în faţa unei orânduieli (lumeşti), aproape desăvârşită.

Prin Chişinău, duminică de dimineaţă era o linişte dintre acelea când orice trecător ridică semne de întrebare.

 

O oră şi douăzeci, cu 80 km/h, pe şoseaua atât de dragă, care ne duce şi pe noi acasă. Un acasă care n-a uitat paşii pierduţi ai copilăriei. Un acasă care a îmbătrânit prea devreme…

De cum am intrat în sat, se aude muzică. Mama îmi spune că cineva din mahalaua de sus sărbătoresc încă din ajun. Le-a dat Domnul putere destulă.

Masa plină cu bunătăţi de tot felul, cât pentru zece stomacuri încăpătoare. Numai de-ar fi…

După amiază, fac o plimbare prin sat, să mai văd/ să mă mai vadă lumea. De la ultima vizită, s-a rărit mahalaua. Pe badea Gheorghe l-au luat copii la ei, la Glodeni, moş Nicolae a murit, Andrei cu Ina şi-au redobândit, încă astă toamnă, cetăţenia română şi au plecat în Irlanda, la fraţii ei. Cam într-o casă din trei nu locuieşte nimeni. Nu trebuiesc nimănui, nu se vând/ nu se cumpără…

Tata îmi spune că mai are două butoaie cu vin şi n-are ce face cu el: Acum nici nu vin măcar să te amăgească să le dai pe datorie, îmi zice, că, zău, le-aş da…

Nu mai ai pe cine lua la lucru şi cu cine te ajuta la o nevoie. Se prăpădeşte satul, se prăpădeşte ţara, acum nici la sărbători nu vin acasă, aşa, ca pe vremuri, dar se duc acolo unde-s ai lor, prin Italii, Spanii şi pe unde-or mai fi…, oftează mama.

 

Îi jelim pe cei care n-au încotro şi se duc, dar îmi pare că mai de plâns e situaţia celor care rămân… Ăia măcar pleacă cu o speranţă, de rău, de bine, ştiu ce-i aşteaptă, pe când la noi, aici, şi speranţa (cea care moare ultima) a murit demult…

Hristos a înviat!

 

În loc de P.S.

 

Paştele-n satul mileniului III

 

de MihailVakulovski

 

în ziua de după noaptea învierii
mama doarme în cuhne
iubita a adormit în sufragerie
cîinele sforăie-n colibă
cu lăbuţa scoasă afară
viespile zac în gaura săpată de-asupra uşii
vecinii’s duşi după ce s-au îmbătat
a doua oară pe ziua de azi
lalelele se mişcă zen
în ritmul vrăbigraurilor
doi cocoşi au sărit în nuc
şi şi-o trag de Doamne fereşte

eul liric stă c-o cană de vin
pe pragul casei
şi citeşte
şi fericirea era obligatorie
„pentru că viaţa, viaţa e obligatorie”
(şi ghilimelele)

 

leave a reply