A(m) trecut cu bine (de) febra Centenarului. Cei care a avut de mers pe la marșuri, au mers, iar patrioții de serviciu și-au făcut bine treaba, Am intrat cu dreptul în 2019 și mergem înainte cu aceleași probleme. Unirea e departe, România însă e la o întindere de braț, pentru că și acolo, la ei, sunt aceleași probleme, aceleași nevoi, că doar nu degeaba suntem frați de sânge.
La dânșii (ca și la noi) lucrurile arată nu tocmai în roz – tot hoți la putere, oamenii pleacă și se înțelege că nu fug de zile bune. Au și ei plahotniucii lor de care nu pot scăpa, care se țin la putere cu orice preț, aburind pe cei sărmani cu duhul cu o sticlă de ulei și un pachet de făină. Au și ei o guvernare cinică, care-și bate joc de popor, sunt și acolo nostalgici după trecutul comunist, după Ceaușescu, parcă sunt în UE și parcă tot în veacul trecut au rămas.
Așa că, pentru unii moldoveni, unirea parcă nu mai e așa tentantă, ca până nu demult. E adevărat, comparativ cu 10-15 ani în urmă, frații de peste Prut ne sunt oleacă mai dragi, că ne dau pașapoarte și îndemnizații pentru copii, ne primesc tinerii la studii, ne dau milioane de euro pentru reparația grădinițelor, dar văzând câte porcării comit zilnic pesediștii lui Dragnea, zău că te apucă jalea.
România trebuie să devină un model de dezvoltare pentru Republica Moldova, abia atunci vom dori să ne unim. Și numai dacă ne-or da voie politicienii noștri, că, știți voi, nu cred că se vor grăbi careva dintr-înșii să schimbe vrabia din mână pe cea de pe gard.
Așa că va curge încă multă apă pe Prut…
Voldemar Crețosu // Mamalâga, moloco, România daleko…
