Cunosc, de vreo cincisprezece ani, dacă nu și mai bine, o doamnă pe care multă vreme am invidiat-o (cu „invidie albă”, bineînțeles). A fost, cred că patru sau cinci ani, președinta unui institut al Academiei de Științe, era titular al unei catedre universitare, edita cam o dată la doi ani câte o carte (și după aceea lumea vorbea mult și numai de bine despre acea ediție), era prezentă în cam toate comisiile care supravegheau bunul mers al lucrurilor în domeniu. Și toate aceste performanțe notabile doamna le-a reușit cam până pe la patruzeci și doi – patruzeci și trei de ani.
De la o vreme însă, nu știu ce s-a întâmplat, dar, ușor-ușor, a început să fie scoasă de pe carosabil – mai întâi a plecat (și nu de bunăvoie, din câte se vehiculează) de la universitate, apoi cu scandal de la academie, din comisia aia, pe urmă din aialaltă, din proiectul X, din proiectul Y ș.a.m.d. Pe urmă s-a certat cu cea care-i fusese, ani de zile, cea mai bună prietenă și cu care publicase, un an mai devreme, un consistent dicționar. În fine…catastrofe
Zilele astea ne-am întâlnit, absolut întâmplător, într-o librărie. Am rămas stupefiat. Timp de un an și ceva, adică de când nu ne-am văzut, ridurile i-au năpădit fața și decolteul (încă) generos. Și în acel sfert de oră cât am stat cu ea, a vorbit în voce numai cu supărare despre foștii ei colegi, despre câțiva dintre foștii ei doctoranzi, nesimțiți și ticăloși, despre editurile unde și-a publicat cărțile, despre catedra la care a predat un deceniu și ceva, despre… despre… Și nici măcar un cuvânt de bine. Nimic.
Ce face, totuși, răutatea din om, domnilor. E un cancer care-l „mănâncă pe dinăuntru”, îl îmbătrânește (moral și bilologic) înainte de vreme…
Și când mă gândesc cu ce jind mă uitam la ea acum vreo zece ani și cum ne-am plimbat, ținându-ne de mână, prin Copou și poate că aș fi avut și eu mai mai mult noroc, dacă simpozionul la care fuseserăm invitați ar fi durat încă o zi…
