Voldemar Crețosu// Pleacă douăzeci, mor șapte, se nasc doi…

Bon, au trecut – slavă Domnului! – sărbătorile și moldovenii s-au întors la ale lor – cei care au reușit să vină pentru câteva zile acasă și-au luat zborul înapoi spre alte meleaguri, cei care au o slujbă aici s-au apucat îndată de treburile pe care le-au tot amânat în ultima vreme, oamenii de prin sate au luat sapele (puse de cu seară într-un lighean vechi cu apă, ca să nu cadă din coadă) și pornesc, de draga dimineață, în câmp, să vadă „dacă nu cumva au murit buruienile”, vorba poetului. Neamurile de departe au plecat și ei au rămas cu grijile și nevoile lor, cu așteptarea unor vremi mai bune, care, însă, întârzie să vină.

După sărbători, satul moldovenesc e trist, e tragic de trist. Mă tem că, în ultimii ani, și de sărbători satele noastre nu arată cine știe ce, dar, totuși, e altă atmosferă, mai ridică câte o mașină colbul, se mai aude vorbă și muzică prin vecini, și nici vânzătoarea de la magazin nu se plictisește ca până mai ieri…

Iar după Paște și Blajini, când buruienile freamătă de dor de sapă, gospodarii noștri se pomenesc iarăși singuri și n-au cu cine se ajuta la nevoie, n-au pe cine să înnăimească – nici cu plată, nici pentru vin, nici din contul unor datorii „de mai an iarnă”… Care a(u) murit, care nu mai pot merge, de la atâta băutură, cei mai tineri și în putere s-au făcut hâtri și s-au dus care și pe unde, că doar n-or să stea aici să tragă sapa…

Ieri, în troleibuz, discutau doi bărbați: „mi-am luat două zile libere să mă duc în sat și să mai fac oleacă de ordine la casa aceea…” zise unul. „De ce n-o vinzi?” îl întrebă celălalt. „Cui? Cine ți-o cumpără?” i-a răspuns, cu un oftat, omul. „Numai de-aș mai găsi o coasă, că, cât s-a hodini a me, să lucrez cu cealaltă… Să termin într-o zi cu lucerna și a doua mă duc la vie. Și așa cu greu mi-a dat șeful două zile… Dar să nu mă duc, nu pot, nu mă lasă inima…”

Viile și livezile noastre, câmpurile mănoase cu care se mândrea odată poporul ăsta au rămas/ rămân în paragină…

Bătrânii mor, tinerii pleacă, școlile se închid, nu e nicio perspectivă… Se duc douăzeci, mor șapte, se nasc doi. Încă puțin și va fi trist de tot, ca într-un poem de Nicolae Popa.

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata