De câțiva ani, discursul politic al guvernării revine cu insistență la aceeași formulă: „războiul hibrid al Federației Ruse împotriva Republicii Moldova”. Expresia sintetizează, pe de o parte, o amenințare reală, dar, pe de altă parte, pare să fi devenit și un instrument de legitimare politică.
Rusia folosește propagandă, manipulare și canale de influență pentru a destabiliza scena politică de la Chișinău. În spațiul informațional, mesajele pro-Moscova circulă constant, iar anumiți actori politici locali promovează explicit interesele Kremlinului. Geografia și istoria fac ca Republica Moldova să fie expusă în mod direct acestui tip de agresiune. Din acest punct de vedere, temerile oficialilor moldoveni au o bază reală.
Totuși, apare o întrebare firească: dacă există un „război hibrid”, care sunt instrumentele concrete de apărare? În afara sprijinului extern și a unor inițiative civice, statul pare să răspundă mai degrabă prin declarații, prin închiderea unor posturi TV sau prin acțiuni îndreptate împotriva fugarului Ilan Șor și a rețelei sale.
Exemplele din Ucraina, după 2014, sau din statele baltice arată un alt tip de reacție: reforme structurale în domeniul securității, investiții în comunicare strategică, programe de educație civică și consolidarea armatei. Prin comparație, la Chișinău, multe dintre aceste măsuri fie întârzie, fie depind de partenerii occidentali.
Această diferență creează impresia că povara principală a apărării Republicii Moldova este purtată din exterior, în timp ce instituțiile noastre se mulțumesc cu o poziție defensivă limitată.
Problema nu mai este dacă Rusia atacă hibrid Republica Moldova, știm cu toții că o face. Dilema reală este cum transformă statul această realitate într-un plan coerent de apărare și într-un contract social care să implice direct cetățenii.
Fără participarea activă a societății, există riscul ca „războiul hibrid” să devină mai degrabă o justificare politică pentru lipsa unor rezultate interne, decât un stimulent pentru mobilizare și reziliență.
Alegerile care urmează vor fi un test esențial: dacă statul poate garanta un proces democratic liber și corect, în pofida presiunilor externe, atunci invocarea pericolului hibrid se va confirma ca avertisment legitim. Dacă nu, formula riscă să se erodeze, fiind percepută mai degrabă ca retorică politică decât ca strategie de apărare.
